• ro
  • ua
  • Sonet I

    Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,
    Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
    Și tu citești scrisori din roase plicuri
    Și într-un ceas gîndești la viața toată.

    Pierzîndu-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
    N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
    Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată,
    Să stai visînd la foc, de somn să picuri.

    Și eu astfel mă uit din jeț pe gînduri,
    Visez la basmul vechi al zînei Dochii;
    În juru-mi ceața crește rînduri-rînduri;

    Deodat-aud foșnirea unei rochii,
    Un moale pas abia atins de scînduri…
    Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii.