• ro
  • en
  • Scrisoarea I

    Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare,
    Doar ceasornicul urmeazã lung-a timpului cãrare,
    Cãci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, si în odaie
    Luna varsã peste toate voluptoasa ei vãpaie,
    Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagã scoate
    De dureri pe care însã le simtim ca-n vis pe toate.

    Lunã tu, stãpîn-a mãrii, pe a lumii boltã luneci
    Si gîndirilor dînd viatã, suferintele întuneci;
    Mii pustiuri scînteiazã sub lumina ta fecioarã,
    Si cîti codri-ascund în umbrã strãlucire de izvoarã!
    Peste cîte mii de valuri stãpînirea ta strãbate,
    Cînd plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate!
    Cîte tãrmuri înflorite, ce palate, si cetãti,
    Strãbãtute de-al tãu farmec, tie singurã-ti arãti!
    Si în cîte mii de case lin pãtruns-ai prin feresti,
    Cîte frunti pline de gînduri, gînditoare le privesti!
    Vezi pe-un rege ce-mpînzeste globu-n planuri pe un veac,
    Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sarac…
    Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
    Deopotrivã-i stãpîneste raza ta si geniul mortii;
    La acelasi sir de patimi deopotrivã fiind robi,
    Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
    Unul cautã-n oglindã de-si bucleazã al sãu pãr,
    Altul cauta în lume si în vreme adevãr,
    De pe galbenele file el adunã mii de coji,
    A lor nume trecãtoare le înseamnã pe rãboj;
    Iarã altu-mparte lumea de pe scîndura tãrãbii,
    Socotind cît aur marea poartã-n negrele-i corãbii,
    Iar colo bãtrînul dascãl cu-a lui hainã roasã-n coate,
    într-un calcul fãrã capãt tot socoate si socoate
    Si de frig la piept si-ncheie tremurînd halatul vechi,
    îsi înfundã gîtu-n guler si bumbacul în urechi;
    Uscativ asa cum este, gîrbovit si de nimic,
    Universul fãrã margini e în degetul lui mic,
    Cãci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagã,
    Noapte-adînc-a veciniciei el în siruri o dezleagã;
    Precum Atlas în vehime sprijinea cerul pe umãr
    Asa sprijinã el lumea si vecia într-un numãr.

    Pe cînd luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,
    într-o clipã-l poartã gîndul îndãrãt cu mii de veacuri,
    La-nceput pe cînd fiintã nu era nici nefiintã,
    Pe cînd totul era lipsã de viatã si vointã,
    Cînd nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns…
    Cînd pãtruns de sine însusi odihnea cel nepãtruns.
    Fu prãpastie? Genune? Fu noian întins de apã?
    N-a fost lume priceputã si nici minte s-o priceapã,
    Cãci era un întuneric ca o mare fãr-o razã,
    Dar nici de vãzut nu fuse si nici ochiu care sã o vazã.
    Umbra celor nefãcute nu-ncepuse-a se desface,
    Si în sine împãcarea stãpînea eterna pace!…
    Dar deodat-un punct se miscã… cel întîi si singur. Iatã-l
    Cum din chaos face mumã, iarã el devine Tatãl…
    Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
    E stãpînul fãrã margini peste marginile lumii…
    De-atunci negura eternã se desface în fãsii,
    De atunci rãsare lumea, lunã, soare si stihii…
    De atunci si pînã astãzi colonii de lumi pierdute
    Vin din sure vãi de chaos pe cãrãri necunoscute
    Si în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
    Sunt atrase în viatã de un dor nemãrginit.
    Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
    Facem pe pãmîntul nostru musunoaie de furnici;
    Microscopice popoare, regi, osteni si învãtati
    Ne succedem generatii si ne credem minunati;
    Musti de-o zi pe-o lume micã de se mãsurã cu cotul,
    în ãcea nemãrginire ne-nvîrtim uitînd cu totul
    Cum ca lume asta-ntreagã e o clipa suspendatã,
    Cã-ndãrãtu-i si-nainte întuneric se aratã.
    Precum pulberea se joacã în imperiul unei raze,
    Mii de fire viorie ce cu raza înceteazã,
    Astfel, într-a vecinciei noapte pururea adîncã,
    Avem clipa, avem raza, care tot mai tine încã…
    Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrã-n întuneric,
    Cãci e vis al nefiintii universul cel himeric…

    în prezent cugetãtorul nu-si opreste a sã minte,
    Ci-ntr-o clipã gîndu-l duce mii de veacuri înainte;
    Soarele, ce azi e mîndru, el al vede trist si ros
    Cum se-nchide cã o ranã printre nori întunecosi,
    Cum planetii toti îngheatã si s-azvîrl cu toti în spat
    Ei, din frînele luminii si ai soarelui scãpati;
    Iar catapetesma lumii în adînc s-au înnegrit,
    Ca si frunzele de toamnã toate stelele-au pierit;
    Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
    Cãci nimic nu se întîmplã în întinderea pustie,
    Si în noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
    Cãci in sine împãcatã reîncep eternã pace…

    începînd cu talpa însãsi a multimii omenesti
    Si suind în susul scãrii pîn’ la fruntile crãiesti,
    De a vietii LOR enigmã ai vedem pe toti munciti,
    Fãr-a sti sã spunem care ar fi mai nenorociti…
    UNUL e în toti, tot astfel precum UNA e în toate,
    De asupra tuturora se ridicã cine poate,
    Pe cînd altii stînd în umbrã si cu inima smeritã
    Nestiuti se pierd în tainã ca si spuma nezãritã –
    Ce-o sã-i pese soarte-i oarbe ce vor EI sãu ce gîndesc?…
    Ca si vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc.

    Fericeascã-l scriitorul, toatã lumea recunoascã-l…
    Ce-o sã aibã din acestea pentru el bãtrînul dascãl?
    Nemurire, se vã zice. Este drept ca viata-ntreagã,
    Ca si iedera de-un arbor, de-o idee i se leagã.
    „De-oi muri – îsi zice-n sine – al meu nume o sã-l poarte
    Secolii din gurã-n gurã si l-or duce mai departe,
    De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
    Si-or gãsi, cu al meu nume, adãpost a mele scrieri!”
    O, sãrmane! tii tu minte cîte-n lume-ai auzit,
    Ce-ti trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit?
    Prea putin. De ici, de colo de imagine-o fãsie,
    Vreo o umbrã de gîndire, ori un petec de hîrtie;
    Si cînd propria ta viatã singur n-o stii pe de rost,
    O sã-si batã altii capul s-o pãtrunzã cum a fost?
    Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
    Printre tomuri brãcuite, asezat si el, un brac,
    Aticismul limbii tale o sã-l punã la cîntãri,
    Colbul ridicat din carte-ti l-o suflã din ochelari
    Si te-o strînge-n douã siruri, asezîndu-te la coadã,
    în vro notã prizãritã sub o paginã neroadã.

    Poti zidi o lume-ntreagã, poti s-o sfaîmi… orice-ai spune,
    Peste toate o lopatã de tãrînã se depune.
    Mîna care-au dorit sceptrul universului si gînduri
    Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scînduri…
    Or sã vie pe-a ta urmã în convoi de-nmormîntare,
    Splendid ca o ironie cu priviri nepãsãtoare…
    Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
    Nu slãvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
    Sub a numelui tãu umbrã. Iatã tot ce te asteaptã.
    Ba sã vezi… posteritatea este încã si mai dreaptã.

    Neputînd sã te ajungã, crezi c-or vrea sã te admire?
    Ei vor aplaudã desigur biografia subtire
    Care s-o-ncercã s-arate cã n-ai fost vrun lucru mare,
    C-ai fost om cum sunt si dînsii… Mãgulit e fiecare
    Cã n-ai fost mai mult ca dînsul. Si prostatecele nãri
    Si le umflã orisicine în savante adunãri
    Cînd de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
    C-o ironicã grimasã sã te laude-n cuvinte.
    Astfel încãput pe mîna a oricãrui, te va drege,
    Rele-or zice cã sunt toate cîte nu vor întelege…
    Dar afarã de acestea vor cãta vietii tale
    Sã-i gãseascã pete multe, rãutãti si mici scandale –
    Astea toate te-apropie de dînsii… Nu lumina
    Ce în lume-ai revãrsat-o, ci pãcatele si vina,
    Oboseala, slãbiciunea, toate relele ce sunt
    într-un mod fatal legate de o mînã de pãmînt;
    Toate micile mizerii unui suflet chinuit
    Mult mai mult ai vor atrage decît tot ce ai gîndit.

    Între ziduri, printre arbori ce se scuturã de floare,
    Cum revarsã luna plinã linistita ei splendoare!
    Si în noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
    Amortitã li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate,
    Cãci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrãrii
    Si ridicã mii de umbre dupã stilul lumînãrii…
    Mii pustiuri scînteiazã sub lumina ta fecioarã,
    Si cîti codri-ascund în umbrã strãlucire de izvoarã!
    Peste cîte mii de valuri stãpînirea ta strãbate,
    Cînd plutesti pe miscãtoarea mãrilor singurãtate,
    Si pe toti ce-n astã lume sunt supusi puterii sortii
    Deopotrivã-i stãpîneste raza ta si geniul mortii!