• ro
  • en
  • hu
  • it
  • sv
  • Melancolie

    Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
    Prin care trece albă regina nopții moartă. –
    O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
    Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,
    În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,
    Tu adorat și dulce al nopților monarc!
    Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
    Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;
    Văzduhul scânteiază și ca unse cu var
    Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
    Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
    O cucuvaie sură pe una se așează,
    Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,
    Și străveziul demon prin aer când să treacă,
    Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale
    De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
    Biserica-n ruină
    Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,
    Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul –
    Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul –
    Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,
    Abia conture triste și umbre au rămas;
    Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,
    Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
    ……………………………………………………………..
    Credința zugrăvește icoanele-n biserici –
    Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,
    Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas
    Abia conture triste și umbre-au mai rămas.
    În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
    Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;
    Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
    Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
    Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
    Încet repovestită de o străină gură,
    Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
    Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
    De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
    Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.