• ro
  • ua
  • Horia

    Să priveasc-Ardealul lunei i-e ruşine
    Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

    Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
    Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

    Horia pe-un munte falnic stă călare:
    O coroană sură munţilor se pare,

    Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
    Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

    ­ Eu am ­ zise-un tunet ­ suflet mare, greu,
    Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

    Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
    Dară a lui nume mai mult o să ţie.

    ­ Nalţi suntem noi munţii ­ zise-un vechi Carpat ­
    Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

    Atunci luna iese norilor regină,
    Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

    Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
    Că părea din munte diadem de rege.

    Şi un stol de vulturi muntele-ncongior,
    Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

    Când în miezul nopţii, cununat cu nymb,
    Fulgere aruncă sus de pe Olymp.