• ro
  • en
  • fr
  • it
  • Floare-albastră

    - Iar te-ai cufundat în stele
    Şi în nori şi-n ceruri nalte?
    De nu m-ai uita încalte,
    Sufletul vieţii mele.

    În zadar râuri în soare
    Grămădeşti-n a ta gândire
    Şi câmpiile asire
    Şi întunecata mare;

    Piramidele-nvechite
    Urcă-n cer vârful lor mare –
    Nu căta în depărtare
    Fericirea ta, iubite!

    Astfel zise mititica,
    Dulce netezindu-mi părul.
    Ah! ea spuse adevărul;
    Eu am râs, n-am zis nimica.

    – Hai în codrul cu verdeaţă,
    Und-izvoare plâng în vale,
    Stânca stă să se prăvale
    În prăpastia măreaţă.

    Acolo-n ochi de pădure,
    Lângă balta cea senină
    Şi sub trestia cea lină
    Vom şedea în foi de mure.

    Şi mi-i spune-atunci poveşti
    Şi minciuni cu-a ta guriţă,
    Eu pe-un fir de romaniţă
    Voi cerca de mă iubeşti.

    Şi de-a soarelui căldură
    Voi fi roşie ca mărul,
    Mi-oi desface de-aur părul,
    Să-ţi astup cu dânsul gura.

    De mi-i da o sărutare,
    Nime-n lume n-a s-o ştie,
    Căci va fi sub pălărie –
    Ş-apoi cine treabă are!

    Când prin crengi s-a fi ivit
    Luna-n noaptea cea de vară,
    Mi-i ţinea de subsuoară,
    Te-oi ţinea de după gât.

    Pe cărare-n bolţi de frunze,
    Apucând spre sat în vale,
    Ne-om da sărutări pe cale,
    Dulci ca florile ascunse.

    Şi sosind l-al porţii prag,
    Vom vorbi-n întunecime:
    Grija noastră n-aib-o nime,
    Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

    Înc-o gură – şi dispare…
    Ca un stâlp eu stam în lună!
    Ce frumoasă, ce nebună
    E albastra-mi, dulce floare!

    . . . . . . . . . . . . . .

    Şi te-ai dus, dulce minune,
    Ş-a murit iubirea noastră –
    Floare-albastră! floare-albastră!…
    Totuşi este trist în lume!